Exerciţiu : ce e mai uşor de scris de zece ori, fără î(â)ntrerupere, geamlâc sau geamlîc, zâzanie sau zîzanie ? Exemplul îl iau la întâmplare. Ce mă interesează este felul – si gradul – în care semnul bulversează semnificaţia cuvântului. Ce s-a modificat oare ? Sau ce contează e doar sentimentul că citesc o limbă dacă nu moartă, una venerabilă, ancestrală, datorită grafiei pe cât de ireproşabile, pe atât de obscure. Ca un fel de orgoliu tardiv al intelectualului cu ziua de a restabili adevărul lingvistic adaugând o codiţă pe aci, o căciuliţă pe dincolo.
V-aţi întrebat vreodată ce-am deveni dacă î si â ar dispărea brusc şi laolaltă ? Ne-am simţi oleacă mai văduvi sau, din contră, mai flexibili, chiar operativi, între toate naţiile alfabetizate ?
Iau un alt exemplu neo-latin : franceza normată, reglementată ortografic din 1635, odată cu Richelieu şi L’Académie française. Şi mă întreb : ce spera intelectualul româ(î)n ajuns pe malul Senei, după ce a dat ochii cu peisajul şi s-a familiarizat cu miriada de clişee autohtone ? Curiozitatea e imensă dacă tot ne aflăm pe urmele increvabililor Ionesco, Cioran, Eliade. În cazul meu, ea a şi fost satisfacută, ce e drept, cu vremea. Dar a fost, în sălile când mirabile, când austere ale Sorbonei, la sălile de clasă ale şcolilor din Regiunea pariziană în care predau de câţiva ani.
Şi tocmai asta mi se pare interesant, cum să înveţi gramatica & ortografia, fără didacticism şi fără să i se pară elevului de rând o curiozitate sau, mai grav, o pedeapsă. Aşa încât prima dictare a stârnit un cor neuitat de proteste si indignări : « Ouais, mais qu’est-ce qu’on a fait ? » Era ca şi cum le-aş fi cerut să cânte Marseieza, drepţi, cu mâna la tâmplă, înainte de inceputul orei. Primul contact cu propria-mi clasă mi s-a părut un act, nu inconştient, ci
suicidar. Primul şoc. Am înţeles astfel discrepanţa între învăţarea limbii ca metodă şi exerciţiul ei cotidian. Ca să nu vorbesc de alt decalaj, mult mai grav acela, între limbă şi literatură, lăsate pur şi simplu la alegerea profului. Dur, dur să alegi, în mijlocul unei sofisticate « secvenţe » despre « textele fodatoare » ale umanităţii, un loc pentru adjectiv. Sau, mai curajos, între Madama Bovary (« pauvre conne », dixit un licean) şi fraza simplă. Şi mă întreb atunci, în afara elitelor si a lingviştilor, cui mai poate pune probleme, până la dezbaterea publică, ba chiar la polemică, limba?
Este ştiut că franceza e reglată cu o precizie carei uimeşte până şi pe francezi. Doar că realitatea mi se pare că e alta : si condiţional şi acordul participiului trecut fac încă parte din limbă, fără să deranjeze însă şi abstractizându-se în fiecare zi încă puţin.
Un zâmbet complezent apare până şi pe faţa jurnalistului silit să folosească un subjonctif plus-queparfait sau un cuvânt din limbajul « soutenu ». El se poate transforma în grimasă, reluată cu subînţeles de zappingurile de la sfîrşit de saptamînă, când acelaşi jurnalist (fără pardon, dacă e şi unul cultural) ratează pur şi simplu o… concordanţă. Asta la televizor. Dar nici presa scrisă nu e mai prejos. Mirajul jurnalelor gratuite inspiră, ba chiar legitimează, aş zice, vulgara şi aspru pedepsita pe vremuri, greşeală de ortografie ! A sau A cu accent,
iată întrebarea, chit că nu-i deloc acelaşi lucru, dar ce contează. Important e să înţelegi, dacă nu deduci, atât de imuabilă pare să fi devenit gramatica franţuzească, cel puţin cea curentă, la care puţini sunt cei care s-au gândit să adauge o virgulă de la 1635 încoace. Cu o menţiune notabilă pentru mai 1968, de când strada a luat-o înaintea instituţiei, eliberând, odată cu gândirea, şi canoanele gramaticii şi acreditînd timpul prezent ca passe-partout ideal.
Astfel că ajung să cred că predarea gramaticii « clasice » a devenit, în anumite condiţii, nu un act de eroism personal, ci de inspiraţie. Proful e cel care trebuie să acroşeze, să-şi încânte ( ? !) elevii cu exerciţii dibace, cât mai departe, în fond, de realitatea gramaticii… gramatice. Să trişeze, să simplifice totul. Căci nu normatorul scrie legea, ci omul de rând e acela care o foloseşte în mod natural şi o inventează, într-un refuz instinctiv de a reproduce standardul şi regula. Franceza este într-o asemenea fază. Nu se ştie cît de benefică sau nu. Dar limba
nu poate ignora realitatea. Textele de rap mi se par infinit mai utile, în curs, decât orice stufoasă antologie academică. Ca sa nu mai vorbim de « verlan » sau de vorbirea inversă, citirea de la cap la coadă a cuvântului, act curent nu doar pentru banlieusard, ci şi pentru buricul tîrgului. De alde « meuf » pentru « femme » (femeie) sau « teuf » pentru « fête »
(petrecere) sunt moneda curentă de la Halles la Orléans şi mai încolo. Limba franceză este într-o fază de violenţă (« se faire violence »), se mutilează oarecum pentru că societatea actuală are nevoie de noi coduri. Nu Barthes zicea despre cuvânt sau fraza-cuvânt că nu are sens decât atunci cînd e pronunţat(â)?
Că trebuie trăit din urgenţă, inclusiv cea lingvistică şi că limba nu poate ignora realul ?
Luminiţa Urs
